Vinovăția – povara invizibilă care ne ține blocați între trecut și prezent

Vinovăția – povara invizibilă care ne ține blocați între trecut și prezent

De-a lungul anilor de lucru terapeutic, am auzit poate cea mai grea propoziție pe care o poate rosti o ființă umană:

„Mă simt vinovată pentru moartea tatălui meu… dacă eram acolo poate nu se întâmpla.”
Sau
„Mă simt vinovată că am țipat la copil, știu că meritau mai bine.”
Sau
„Nu pot să mă bucur de nimic… simt că este ceva în neregulă cu mine.”

Vinovăția este una dintre acele emoții care nu țipă, nu explodează, nu se arată pe față.
Vinovăția se așază în interior ca o ceață groasă, te face să te îndoiești de tine, să te întrebi în continuu “dacă…” și “poate că…”

Și, de multe ori, te ține captivă într-un trecut pe care nu îl mai poți schimba.

👉Ce este de fapt vinovăția?

În psihologie, vinovăția este o emoție morală. Ea apare atunci când simțim că am încălcat o regulă – internă sau externă – și că, prin asta, am rănit pe cineva.

Dar, în realitate, vinovăția rar are legătură cu realitatea. Are legătură cu:

• povestea pe care o creierul o construiește,

• modul în care am fost crescuți,

• tiparele noastre de atașament,

• și credințele învățate în copilărie.

Mulți oameni trăiesc vinovăție nu pentru ce au făcut, ci pentru ce și-au imaginat că ar fi trebuit să facă.

👉Vinovăția reală vs. vinovăția falsă

Există două tipuri de vinovăție:

1. Vinovăția reală

Apare când un comportament al nostru a rănit pe cineva. Este o emoție sănătoasă, ne arată o limită și ne ajută să reparăm.

2. Vinovăția falsă (toxica)

Este vinovăția care apare fără să existe o culpă reală. Este aceea pe care o simți când:

• îți asumi responsabilitatea pentru viețile altora,

• crezi că trebuia să fii salvator,

• simți că trebuia “să știi”, “să fii acolo”, “să nu spui”, “să nu pleci”.

Această vinovăție este un mecanism de protecție, nu o realitate.

👉Ce se întâmplă în creier când apare vinovăția?

Vinovăția activează o zonă profundă numită cortexul cingulat anterior, responsabilă cu monitorizarea greșelilor și cu “alarmarea” morală.

În același timp:

• Amygdala intră în stare de alertă → emoția se intensifică.

• Cortexul prefrontal începe să creeze scenarii, reinterpretări, “alternative” – dacă aș fi făcut altfel…

• Sistemul nervos intră într-o stare de contracție, de apărare, asemănătoare cu rușinea.

De aceea, vinovăția se simte în corp:

• greutate în piept,

• gât strâns,

• nod în stomac,

• energie scăzută.

Emoția morală devine, literalmente, o tensiune fizică și cognitivă continuă.

👉De ce ne simțim vinovați pentru ce nu a depins de noi?

Pentru că vinovăția este un mod prin care creierul încearcă:

1. Să recâștige controlul asupra trecutului

Dacă îți spui “poate dacă eram acolo…”, îți oferi iluzia că ai fi putut controla pierderea.
Este o minciună binevoitoare a creierului. El preferă să te învinovățești decât să accepți că erai neputincioasă.

2. Să păstreze legătura cu persoana pierdută

Mulți oameni simt vinovăție după moartea cuiva drag.
Vinovăția devine un fel de: „Dacă mă simt vinovată, înseamnă că nu îl uit. Rămân conectată cu el.”

Din punct de vedere psihic, vinovăția este o punte simbolică între tine și persoana plecată.

3. Să protejeze imaginea de sine

Dacă ai crescut într-un mediu critic, unde era nevoie “să fii bună”, “să nu greșești”, “să fii cuminte”, atunci sistemul tău intern a învățat: dacă ceva rău se întâmplă, e vina mea.

Aceasta nu este realitate, ci condiționare timpurie.

👉Vinovăția în rolurile noastre – copil, adult, părinte

Vinovăția copilului

Copiii își asumă vina pentru tot ce se întâmplă în familie: certuri, tristeți, divorțuri, boli. Ei cred că dacă “erau mai cuminți”, părinții ar fi fost fericiți. Această amprentă se duce în viața adultă.

Vinovăția adultului

Adultul se învinovățește pentru: neputință, alegeri, limite, emoții. De fapt, vinovăția maschează nevoia de acceptare.

Vinovăția părintelui

Părinții se simt vinovați: când ridică tonul, când sunt obosiți, când nu pot oferi tot, când au un moment de pierdere a controlului. În realitate, majoritatea vinovățiilor nu provin din greșeli reale, ci din așteptarea imposibilă de „a fi un părinte perfect”.

👉Vinovăția nu se vindecă prin logică. Se vindecă prin procesare emoțională.

Poți să înțelegi teoretic că “nu e vina ta”. Poți să îți spui de 1000 de ori: “N-aș fi putut schimba nimic.” Și totuși… corpul nu se relaxează.

De ce? Pentru că vinovăția este o emoție blocată, nu o idee.

Este nevoie de:

• explorarea poveștii interne,

• lucrul cu corpul,

• eliberarea tensiunii,

• rescrierea narativă,

• reconectarea cu părțile rănite.

Vinovăția are nevoie de spațiu, nu de ceartă. Are nevoie să fie văzută, nu împinsă la tăcere.

👉Vinovăția ca portal către vindecare

De fiecare dată când lucrăm cu vinovăția, nu lucrăm cu “greșeli”.
Lucrăm cu:

• loialități invizibile față de familia de origine,

• contracte emoționale din copilărie,

• frica de a nu pierde iubirea,

• durerea de a nu fi fost destul,

• neputința de atunci, nu de acum.

Vinovăția este, paradoxal, o poartă spre libertate. Pentru că sub ea se află o nevoie profundă: nevoia de a fi iertată, văzută și înțeleasă.

‼️Pe 09 decembrie creez un spațiu de 3 ore în care lucrăm tocmai cu această povară.

În această sesiune:

• vom înțelege rădăcina psihologică a vinovăției,

• vom lucra cu corpul și cu emoția,

• vom identifica vinovăția reală vs. cea falsă,

• vom elibera tensiunea din sistemul nervos,

• vom rescrie poveștile interne care te țin blocată,

• vei avea spațiu să înțelegi ce e al tău și ce nu e al tău.

Nu trebuie să porți singur(ă) această greutate. Vinovăția se vindecă în relație, în spațiu sigur, în înțelegere.

Să îți fie de folos!